Iubirea de catei
Autor: TUDOR OCTAVIAN 6 decembrie 2006
De o buna bucata de vreme ma opresc si discut liber despre iubire cu tot felul de necunoscuti.
Ei isi plimba cateii lor, eu pe ai mei. E vorba prin urmare de dragostea pentru cainii mici. Nu stiu cum e iubirea pentru cainii cat viteii, e un subiect despre care n-am pareri. Despre iubirea pentru catei insa am pareri si nu ma sfiesc sa le spun. Vorbesc insa despre iubirea dintre oameni, dintre barbati si femei, cu necunoscuti, intr-un fel in care nu mi-am permis niciodata, nici cu cei care-mi sunt apropiati. E mai degraba o dubla spovedire decat o conversatie sau o dezbatere de idei. Ce ne aseamana pe noi, cei care discutam despre iubire cu strainii, e nevoia de a ne lamuri asupra sentimentului, dar nu pentru caini, ci pentru oameni. Datorita cateilor, datorita relatiilor tandre pe care le stabilim cu un animal, capatam curaj si ne intrebam ce e adevarat si ce nu in toata vorbaria oamenilor despre iubire. S-ar zice ca unii dintre noi suntem indelung nevorbiti despre iubire. Si nu fiindca n-am fi avut parte. Deoarece sentimentul e clamat si reclamat excesiv de persoane care nu ne inspira incredere, suntem rezervati, folosim cuvantul cu prudenta, ne e teama ca-l vulgarizam. E limpede, nu iubim la fel ca manelistii si nici ca tarfulitele care-si zic artiste si behaie la televizor "Te iu-bee-heesc, te iu-bee-heeesc...!". Cinstit vorbind, nu prea ne intereseaza relatia altora cu cateii lor. Dialogul e doar ocazia de a o povesti pe a noastra cu cateii nostri. Ni-s dragi cainii, din motive prea multe si prea diferite ca sa incercam sa le sistematizam, insa iubirea pentru catelul meu e de nepovestit. Conversatiile intamplatoare cu tot felul de lume despre iubirea pentru cateii nostri au ceva dintr-o parola de conjuratie. De cateva ori, strainii mi s-au destainuit intr-un mod exagerat de sincer, genul de sinceritate care induce si o stare de jena. E ca si cum as fi fost prins de un sentiment pe care pana atunci l-am tinut ascuns. Strainii acestia care-mi taie calea, care deschid abrupt discutia si apoi dispar ca sa nu-i mai vad niciodata, spun ca au invatat de la cainii lor ce-i iubirea. Cand omul ajunge s-o spuna, nu mai stii daca e o victorie sau o infrangere.
Pe vremea cand nu aveam catei am cunoscut un crescator de ciobanesti mioritici ( Cezar Osiceanu ). Datorita lui am frecventat un club de iubitori de animale si am citit o publicatie plina cu istorii despre caini. Toate imi pareau exagerate. Povestile duioase despre catei pareau sa razbune niste neimpliniri in relatiile oamenilor cu semenii. Cel mai prost imi pica frecventa cu care era folosit cuvantul dragoste. Un om cu simtul proportiilor nu vorbeste tot timpul de iubire, fie ca se refera la plante, fie la animale sau la bicicleta lui. Nu tot ce-i pornire afectiva e si iubire. Cateii mei insa m-au facut sa fiu mult mai ingaduitor cu toate, inclusiv cu excesul de efuziune amoroasa in nu conteaza care relatie, cu lucrurile ori cu fiintele. Dar cel mai mult bine mi-au facut in ce priveste sinceritatea. Chiar daca sunt mai sincer in convorbirile intamplatoare cu strainii decat cu persoanele apropiate. Cititorii care au catei inteleg foarte bine ce spun. Cei care n-au ar putea socoti totul un delir. Si unii, si altii avem dreptate, numai ca in joc intra si dreptatea cateilor. Ea inclina balanta spre toleranta, bunatate si fidelitate.
www.jurnalul.ro/editorial/iubirea-de-catei-6501.htm 
